Google+ Randuri pentru suflet: Vis de copila

vineri, 10 mai 2013

Vis de copila

Stateam si ma gandeam zilele trecute, cum eu, pustoaica fiind - nu cred ca aveam mai mult de 14 ani -, ma visam scriitoare. Descoperisem de ceva vreme minunata lume a cartilor si imi doream cu ardoare sa pot sa creez si eu povesti asemenea celor pe care le citeam cu nesat. De asemenea, mi-ar fi placut sa fiu actrita si sa le pot interpreta, insa timiditatea excesiva de care am dat mereu dovada stiam ca imi va sta in cale. Asa ca, realizand ca visul de a fi actrita va ramane doar un vis. Mi-am trasat in mintea mea de copil o alta traiectorie: aveam sa scriu. Ma vedeam cu ochii mintii intr-o camera plina cu carti - biroul meu personal -, cum stau in fata unei masini de scris - pe vremea aceea calculatoarele nu erau un must have precum in zilele noastre - si cum umplu pagina dupa pagina... 
Zambesc amintindu-mi, zambesc pentru ca aceea perioada a fost poate singura in care ambitia mea nu a avut margini, in care nici pentru un moment nu m-am gandit sa ma indoiesc de propriile forte. Pur si simplu mi-am cumparat un caiet dictando cu 100 de file si m-am apucat de scris. Si am scris... Am scris fara incetare, pagina dupa pagina, pana la THE END-ul de pe ultima pagina a celui de-al doilea caiet. Doua sute de pagini: introducere, cuprins si incheiere; expozitiune, intriga, desfasurarea actiunii, punct culminant si deznodamant; personaje principale si secundare, caracterizate direct si indirect...
Nici astazi, dupa ani buni de zile, parca nu-mi vine... Nu am recitit povestea in intregime niciodata... Am incercat sa o fac, insa, matura fiind acum, nemaiavand mintea unui copil inocent, mi s-a parut  prea puerila, prea slaba, prea nici eu nu stiu cum pana la urma. Am fost aspra in judecata, ma gandesc; eram doar un copil. Remarcabil si notabil ramane faptul ca mi-am dus pana la capat un gand, ca nu am abandonat, ca am fost in stare sa scriu ceva mai mult decat o simpla compunere pentru tema de acasa. Astazi, daca as avea aceeasi pornire, aceeasi neliniste, aceeasi pasiune si perseverenta, as reusi, poate, sa-mi schimb complet viata.
La 19 am luat din nou pixul in mana, m-am asezat in fata foii albe si am inceput sa scriu. Incet, gandit, regandit, fiecare fraza scrisa si rescrisa. Am terminat capitolele 1 si 3, iar ce al doilea l-am intrerupt la jumatate. Aveam ideea, stiam exact ce vreau sa cuprinda, dar parca nu-mi gaseam cuvintele. Zi dupa zi, am uitat de acest proiect. Undeva, intr-un colt al casei parintesti, sunt convinsa ca mama a pus la pastrare paginile acestea. Poate intr-o zi, una destul de indepartata - cred - vor capata si ele sfarsitul pe care il asteapta...
Au trecut apoi ani, ani in care nici macar doua randuri de jurnal nu am fost in stare sa scriu, in care am simtit, probabil, ca, daca astern pe hartie ceva din ceea ce traiesc si ce simt, as recunoaste infrangerea, faptul ca nu ma aflu deloc acolo unde mi-as fi dorit sa fiu. Viata are insa propria ei cale, si, de multe ori, iti croieste ea drumul pe care tie ti-e frica sa ti-l croiesti singur... 
Am incheiat un capitol din viata care parea sa nu fie a mea, am inceput altul. Am reintalnit un om pe care de mult nu-l mai vazusem, m-am apropiat de el, mi-am deschis sufletul, l-am lasat sa ma impinga usor de la spate si asa, cu ajutorul lui sau, mai bine spus, datorita imboldului lui, am ajuns sa astern din nou pe hartie (pc) ganduri. Am scris, dupa aproape 7 ani, un articol pentru un concurs. Nu am castigat, dar mi s-a redeschis apetitul. A contat enorm si faptul ca, indiferent de stangacia exprimarii, de tehnica etc., primul meu cititor, prietenul care m-a impins de la spate si care mi-a devenit si iubit, nu m-a criticat.
De ce toate aceste ganduri acum? Pentru ca odata usa redeschisa spre un vis al copilariei, cu pofta de scris, cu dorinta de a impresiona - nu avea nicio importanta ca impresionam un singur om -, am descoperit Spring Super Blog. Am participat la mai putin de jumatate din cele paisprezece etape ale competitiei. Lipsa de timp - eram la inceputul unei noi relatii si ma desprindeam cu greu (la fel se intampla si acum, intr-o oarecare masura) din bratele persoanei dragi - si pauza mult prea mare pe care singura mi-am acordat-o a facut sa nu particip la toate probele, sa am intarzieri in indeplinirea sarcinilor... Cu toate acestea, ieri, am primit diploma de participare. Cu ea in maini, m-am simtit asemenea unui copil care isi primeste premiul la sfarsitul anului scolar... Cu diploma in fata ochilor, am reinceput sa visez cu ochii mintii...

RSS